Crepuscul in Toamna Tarzie

In liniste capul imi pica tacut, rezemat in palmele-mi reci. Pentru o buna bucata de vreme nu ridic privirea, iar prin minte-mi zboara o gramada complexa de idei mai mult sau mai putin semnificative. Nu ar fi prima oara cand imi propun o anumita abordare si numai nu reusesc sa o aplic. Apoi, imi creez noi posibilitati, aducandu-l in rol pe celebrul "daca..". Eforturi inutile de altfel, dat fiind natura oarecum iremediabila a unui eveniment ce tine de trecut. In schimb e un lucru din care pot retine o anumita doza de placere si o scurta separare de cotidian.

Fac un oarecare efort si imi ridic capul. In fata mea se afla o cruce din marmura neagra si deodata mi se face un gol in stomac. Un ciudat sentiment se infiltreaza in mine, o tristete mai mult de natura nostalgica decat dureroasa. Cerul este impovarat de nori de plumb care mai arunca ceva greutate pe umerii femeii fragile ce ne ocroteste si ne da viata, sporind intunecimea. Din pozitia in care sunt nu ma pot misca, iar privirile-mi sunt atintite spre simbolul din umbre. Nu vad nici nume si nici date, in schimb stiu ca sub ea se afla cineva ce a avut la un moment dat o legatura cu mine, fie ea o persoana cu care am dat mana sau cu care am schimbat niste idei la o bere. Arunc o privire in jur.. contrar asteptarilor mele nu ma aflu intr-un cimitir. Sunt pe un deal, in plina pustietate, acompaniat de trei stejari imbatraniti de vreme si de vant. E sfarsit de toamna, intrucat genunchii mei se odihnesc pe un covor moale de frunze ruginii. Cu fiecare secunda ce se scurge aerul devine din ce in ce mai rece si soarele de inceput de iarna din ce in ce mai sangeriu. Nostalgia lasa loc unei usoare spaime, in timp ce umbrele dinspre cruce capata o forma dubioasa. Un vant puternic incepe sa bata subit, rascolind o masa ruginie in jurul meu. Imobilizat, las din nou capul la pamant si vad un inger, mai frumos decat orice vietate vazuta de mine. Cu parul balai, ochii precum gheatza, imi sopteste dulce la ureche. Timpul se opreste si ridic capul numai pentru a vedea cavoul deschis. Luna troneaza intre stele de clestar, iar vantul s-a potolit. Ma pot misca, dar nu indraznesc, fiindca stiu ca inauntru nu este nimeni altul decat... eu insumi. Simt ceva ascutit in maini... sunt pline de sange. Aceeasi senzatie o am si la nivelul fetei. Din mormant razbat sunete ciudate, din ce in ce mai clare. Vocea nu pare de pe aceasta lume, fiind insotita de o racoare polara si in cele din urma devenind polifonica. Prezenta mea nu mai era dorita aici. Dau sa plec dar in zadar. Ma impiedic si observ cu oroare cum ma scufund in frunze si sunt tras spre mormant. Ma agat cu disperare de crucea cea neagra iar atunci ceva m-a zguduit cu sete.

Sunt intampinat de peisajul mai mult decat familiar al camerei mele. Am un gust deplorabil in gura, marca inregistrata a betiei futute azi noapte. Cum ziceam si mai sus, nu reusesc sa pun in practica ce imi propun, cel putin nu in ultima vreme. Rockoteca, auzi... heh. Ce adunatura de laberi. Pe langa oamenii obisnuiti din cashcarabeta, pustime cu roiu'. Muzica, pe masura, punk infect. Nu am nimic cu genu asta, inafara de faptul ca nu imi place deloc, motiv pentru care il si numesc infect. Urbanism... ce-n numele Satanei mai inseamna si aia? Nu am gasit altceva decat depravare acolo, si din pacate am cam plonjat si eu. Acum ziua e iar pe sfarsite si sunt impacat si oarecum resemnat, stiind ca se poate si mult mai rau. Astept sa vad cum va decurge si aceasta noapte.